Ministrul Finanțelor, Andrian Gavriliță, spune, practic, că statul își permite să pornească anul 2026 cu un deficit bugetar mai mare, mizând pe ideea că oricum o parte din proiecte nu vor fi realizate la timp. Cu alte cuvinte, bugetul e construit de la început „pe roșu”, iar corecția se va face pe parcurs, nu prin planificare riguroasă, ci prin faptul că unele cheltuieli nu vor mai apuca să fie făcute. Seamănă mai mult cu un pariu pe propriile întârzieri decât cu o strategie responsabilă de gestiune a banilor publici.
Logica oficială e următoarea: dacă scrii în buget mai multe investiții și proiecte, dar știi că o parte dintre ele nu vor fi gata la timp, deficitul final va fi mai mic decât cel prevăzut „pe hârtie”. În loc ca această discrepanță să fie un semn de incompetență administrativă, ea este prezentată drept un avantaj – un fel de economie obținută din blocaje birocratice, licitații contestate, șantiere întârziate și autorizații care nu vin la timp. Statul își face astfel calculele știind din start că nu va livra tot ce promite.
Aparent, această abordare ajută și la aspectul tehnic al datoriei publice. Dacă deficitul final iese mai mic, indicatorii arată mai bine, iar împrumuturile pot fi contractate teoretic în condiții mai avantajoase. Datoria pare „mai ieftină” și mai ușor de dus. Doar că această frumusețe de pe grafic nu spune nimic despre autostrăzile care nu se mai construiesc, drumurile locale care rămân în aceeași stare și proiectele de modernizare care se mută, an de an, în coloana „restanțe”.
În teren, „economiile” din sub-execuție bugetară se traduc prin șantiere înghețate, investiții împinse în viitor și comunități care aud aceleași promisiuni la fiecare buget nou. Când spui că deficitul e mai mic pentru că nu ai reușit să cheltui banii, de fapt recunoști că statul a fost incapabil să-și pună în mișcare proiectele la timp. Iar costul nu se vede doar în cifre, ci în drumurile nefăcute, spitalele nefinanțate la nivelul promis și școlile care mai așteaptă câte un an pentru reparații.
Pentru oameni, nu deficitul „final” contează, ci cum arată serviciile publice în fiecare zi: cât durează să ajungi la un spital decent, dacă școala din sat are sau nu condiții normale, dacă drumul spre oraș e sau nu o aventură de fiecare dimineață. Un deficit ajustat pe hârtie, doar pentru că o parte din proiecte au rămas blocat în documente și licitații, nu înseamnă o finanțare mai ieftină a statului, ci o notă de plată mai mare în timp – prin subdezvoltare și infrastructură amânată.
În loc să fie o excepție, acest tip de „planificare” riscă să devină regulă: scrii mult, execuți puțin, te lauzi că ai deficit mai mic și datorie „sub control”, iar cetățeanul rămâne cu gropile, cozi la spitale și proiecte de care a auzit doar la conferințe de presă. Când minusul din buget este acoperit prin minus în investiții reale, nu prin eficiență și reforme, povara nu dispare – doar se mută din coloanele Excel-ului în viața de zi cu zi a oamenilor.
