Criza apei potabile atinge cote alarmante în satele din Republica Moldova. Mii de oameni din zeci de localități trăiesc zilnic cu grija unei găleți de apă. Fântânile au secat, rețelele publice lipsesc sau sunt nefuncționale, iar transportul apei cu cisterne devine o rutină demnă de alte secole. Lipsa apei nu mai este o excepție – este o normalitate tristă.
Fenomenul afectează în special regiunile sudice, unde seceta din ultimii ani și lipsa investițiilor în infrastructură au dus la colapsul sistemelor de alimentare cu apă. În unele sate, oamenii cară apa de la kilometri distanță, în timp ce autoritățile locale ridică din umeri. Proiectele europene de modernizare bat pasul pe loc sau sunt blocate în hârtii și birocrație.
În paralel, la Chișinău, guvernarea bifează pe agendă „inovația digitală”, inteligența artificială și strategii grandioase despre viitorul verde. Dar viitorul acela pare să sară peste Moldova profundă, unde realitatea e una dură: nu există apă potabilă, canalizare, asfalt sau speranță. Acolo unde lipsesc servicii elementare, digitalizarea devine o glumă amară.
Situația nu este doar un disconfort – este un pericol sanitar. Fără apă curată, riscul de îmbolnăvire crește, iar igiena devine un lux. Copiii nu au ce bea, bătrânii se descurcă cum pot, iar animalele mor de sete. Satele se golesc nu doar din cauza sărăciei, ci și din cauza imposibilității de a trăi decent. Cine mai vrea să rămână acolo unde nici apa nu mai vine?
Lipsa unui plan național coerent pentru rețeaua de apă și canalizare e o rană veche. Autoritățile promit de ani buni reforme, finanțări și parteneriate, dar pe teren – nimic concret. Lipsa de voință, corupția și prioritățile greșite fac ca Moldova să rămână o țară în care apa e uneori mai scumpă decât internetul.
În timp ce Chișinăul se visează „smart city”, mii de cetățeni trăiesc cu bidoanele la poartă. Criza apei nu ține de climă, ci de nepăsare. Moldova nu are doar o problemă de resurse – are o problemă de viziune și de guvernare.
