În însemnările sale Trăiesc din nou, principesa Ileana îşi amintea referitor la perioada Marelui Război că situaţia în Moldova era dramatică: erau la Iaşi mai mult de 300.000 de refugiaţi, se găsea foarte puţin combustibil, mâncarea nu era de ajuns, epidemiile de tifos şi febră tifoidă bântuiau, iar în spitale erau câte doi sau trei pacienţi într-un pat.
„Ani de-a rândul – scria principesa Ileana – am revăzut în coşmare «procesiunea» funerară pe care de atâtea ori am văzut-o pe când eram copil, în Iaşi: calul costeliv trăgând o căruţă obişnuită, în care fuseseră stivuite cadavre. În partea din faţă a căruţei era aşezată o scândură grosolană, formând astfel o banchetă pe care stătea, alături de un preot în odăjdiile lui, şi un soldat trompetist. Într-o zi când căruţa a trecut prin dreptul geamului nostru, m-am uitat la ea, întrebându-mă cum putea un biet animal slăbănog să tragă după el o încărcătura atât de grea. Dar deodată calul s-a oprit şi s-a prăbuşit mort între osii. Căderea lui a provocat răsturnarea căruţei, şi cadavrele goale s-au răspândit ţepene pe stradă. Îmi mai amintesc cum cavaleriştii din garda noastră s-au grăbit să dea ajutor, în timp ce mă îndepărtam de lângă fereastră, alergând să caut mângâiere lângă căluţul de lemn pe care îl adusesem de la Bucureşti; fusese jucăria favorită a frăţiorului meu Mircea, care murise cu o lună înainte ca noi să fim nevoiţi să plecăm de acasă“.
Alte amintiri ale principesei, de această dată mai frumoase, erau legate de faptul că urmărea munca mamei şi a surorilor sale în spitale, prilej cu care s-a împrietenit cu colonelul Anderson, şeful Crucii Roşii americane în România, fiind foarte mândră să fie interpretă atunci când distribuia provizii şi organiza acţiuni de binefacere în oraşe şi sate.
Ofiţerii americani şi englezi cu care tânăra principesă se împrietenise au fost, conform însemnărilor ei, principala cauză pentru care ea nu a mai crezut în Moş Crăciun. Iată cum relata principesa această amintire:
„ca să nu fiu dezamăgită că nu voi primi cadouri, părinţii îmi spuseseră că Moş Crăciun nu va putea trece peste liniile germane ca să vină la Iaşi; aşa că am împrăştiat această veste printre prietenii mei, soldaţii englezi şi americani, cu ocazia unei petreceri de Crăciun la care fusesem invitată. Ei au fost cam şocaţi la auzul unei asemenea veşti şi mi-au spus că erau siguri că greşeam; erau siguri că Moş Crăciun va reuşi să treacă de nemţi. În noaptea aceea, în dormitorul nostru înghesuit, m-am trezit auzind nişte zgomote înăbuşite şi, privind pe furiş, printre gene, am văzut câţiva dintre prietenii mei ofiţeri umplând un ciorap cu cadouri pentru mine, în timp ce mama îi privea. Deodată mi-am dat seama că niciodată nu a existat un Moş Crăciun, că familia mea îmi umplea dinainte ciorapul cu cadouri; dar m-am gândit că şi acum trebuia să mă port ca şi cum nu aş fi ştiut de acest lucru. Aşa că am rămas cuminte în pat, prefăcându-mă că dorm, până când au plecat, şi apoi am adormit de-a binelea“.
A doua zi dimineaţa, principesa a găsit în ciorap pungi de tutun, o tabacheră din lemn, o monedă din aur, o ciocolată, steluţe englezeşti şi americane.
„Mi-au plăcut toate – nota principesa – în ciuda dezamăgirii pe care o simţeam pentru că nu mai puteam crede în Moş Crăciun, dar am avut grijă să le spun ofiţerilor mei că, într-adevăr Moş Crăciun a venit. Acum sunt sigură că ceea ce le-am spus era mai adevărat decât credeam atunci, pentru că efortul pe care aceşti oameni plini de tot felul de griji şi nelinişti l-au făcut pentru o fetiţă străină dintr-o ţară străină lor, se găsea cu siguranţă, adevăratul înţeles al Crăciunului“.
sursa: historia.ro
