Fiecare al cincilea salariat din Republica Moldova trăiește, de fapt, sub pragul de 7.000 de lei pe lună, chiar dacă statisticile oficiale indică un salariu mediu de aproape 14.700 de lei. În spatele acestei medii se ascunde o prăpastie socială: pentru zeci de mii de angajați, cifra „medie” nu are nicio legătură cu realitatea de la sfârșitul lunii, când trebuie plătite chiria, creditele, utilitățile și mâncarea. Practic, avem o economie împărțită în două lumi – una care numără grafice, alta care numără bănuții de la un salariu la altul.
Datele arată clar cât de distorsionată este fotografia de ansamblu: aproximativ 5% dintre angajați rămân blocați la salariul minim oficial, de 5.500 de lei, în timp ce aproape o cincime nu trec de pragul de 7.000 de lei. Aproape jumătate dintre salariați se zbat între 7.000 și 15.000 de lei, adică într-o zonă în care venitul acoperă strict necesarul, fără mari rezerve pentru economii, sănătate sau educația copiilor. În paralel, o treime dintre angajați câștigă peste 15.000 de lei, într-o economie în care diferențele de venit se transformă inevitabil în diferențe de oportunități.
Cele mai mari salarii se concentrează în sectoare precum comunicațiile și energia, unde lefurile de peste 15.000 de lei au devenit normă, iar companiile se bat pentru specialiști. Pe de altă parte, în agricultură, HoReCa și servicii de cazare, salariul minim este regulă, nu excepție, iar munca sezonieră și orele suplimentare plătite prost întrețin cercul vicios al sărăciei. Această ruptură între sectoare riscă să lase o bună parte din forța de muncă în urmă, într-o economie care declară că vrea integrare europeană, dar funcționează încă pe logica „muncă multă, plată puțină”.
Pentru anul viitor sunt anunțate cifre noi: 6.300 de lei salariu minim și 17.400 de lei salariu mediu prognozat. Pe hârtie, pare un pas înainte. Pentru zeci de mii de oameni însă, aceste sume riscă să rămână doar decor statistic, atâta vreme cât salariile reale nu țin pasul cu prețurile la mâncare, chirii, servicii și credite. Fără un mecanism clar de creștere a salariului minim raportat la salariul mediu și fără controale reale în sectoarele unde se lucrează „la limită”, promisiunile se transformă în zgomot de fond.
Diferențele mari între salariile mici și cele mari nu sunt doar o problemă de echitate, ci și una de stabilitate socială: oamenii care muncesc cu normă întreagă, dar rămân sub pragul de 7.000 de lei, simt că sistemul lucrează împotriva lor. Asta alimentează migrația, munca la negru și neîncrederea în stat, indiferent cine e la guvernare. Dacă aproape o cincime dintre salariați rămân „captivi” în zona veniturilor de subzistență, iar restul sunt împinși să plece peste hotare, orice strategie de dezvoltare rămâne doar un exercițiu teoretic.
În loc de discursuri despre „medii” și „prognoze”, miza reală ar trebui mutată pe creșterea efectivă a veniturilor celor de jos: legarea salariului minim de un procent clar din salariul mediu, politici fiscale care să stimuleze corect creșterea salariilor oficiale, nu plicul, și programe reale de sprijin pentru sectoarele unde salariul minim a devenit standard de „normalitate”. Altfel, Republica Moldova va continua să fie țara în care graficele arată bine, dar portofelul multora rămâne gol la sfârșit de lună.
