Republica Moldova, cu mai puțin de 2,5 milioane de locuitori și aproape 900 de primării, rămâne una dintre cele mai fragmentate țări din Europa, deși pe hârtie se pregătește de o reformă administrativă majoră. Strategia prevede trecerea de la fuziuni voluntare la amalgamare prin lege până în 2026, ca până la alegerile locale din 2027 să avem mai puține primării, dar mai funcționale. În realitate, harta administrativă arată la fel de fărâmițată: sate mici, cu resurse aproape inexistente, continuă să joace rol de „unități administrative” de sine stătătoare, chiar dacă abia își permit un primar, un secretar și o factură la lumină.
Documentele oficiale vorbesc frumos despre „comasarea a cel puțin unei treimi dintre localități”, dar cifrele reale sunt mult mai modeste. Expertul în politici publice Adrian Ermurachi estimează că progresul abia ajunge la circa 7,5% din țintă, adică de patru ori mai puțin decât ar trebui. Până acum au reușit să ducă procedurile până la capăt doar două grupuri de localități – la Leova și în raionul Fălești –, în timp ce restul țării rămâne în așteptare, între neîncredere, confuzie și lipsă de claritate din partea statului.
Modelul actual se bazează pe „fuziuni voluntare”, lăsând decizia pe umerii consiliilor locale și ai comunităților. Pe hârtie sună democratic, în practică însă nu creează masa critică necesară pentru o reformă adevărată. Mulți primari se tem că își pierd funcția, consilierii se gândesc la voturi, iar oamenilor nu li se explică limpede ce câștigă concret: drumuri mai bune, servicii mai rapide, administrație mai profesionistă sau doar schimbarea adresei primăriei. Fără motivație clară și fără garanții, reflexul este de blocaj: „Mai bine lăsăm cum e”.
Banii puși la dispoziție pentru reformă se absorb greu și inegal. Există fonduri pentru planuri, consultanță, studii și chiar pentru investiții în noile structuri administrative, dar ritmul este lent, iar impactul aproape invizibil pentru cetățeni. În loc să vadă servicii publice consolidate, oameni mai bine pregătiți în primării și proceduri mai simple, localnicii văd aceleași clădiri modeste, aceleași cozi, aceleași dosare cu șină. Reforma riscă să rămână la nivel de scheme și prezentări, în timp ce realitatea administrativă rămâne blocată în anii ’90.
Un alt punct slab este lipsa unei comunicări sincere cu oamenii. Când li se spune doar că „se închid primării” sau „se comasează localități”, fără să fie explicat clar ce servicii se centralizează, ce rămâne în sat, ce se întâmplă cu școala, medicul de familie sau transportul, reacția firească este frica. În lipsa unei narațiuni oneste – „da, veți pierde o funcție, dar veți câștiga un serviciu care chiar funcționează” – spațiul este umplut de zvonuri și manipulări. Iar politicienii care trăiesc din nostalgii locale nu ratează ocazia să se pună în fruntea „rezistenței împotriva reformei”.
În acest ritm, riscul este ca anul 2026 să vină și să treacă, iar reforma să rămână doar un paragraf frumos într-o strategie. Fără reguli clare, fără termene ferme și fără curajul de a trece de la „voluntar” la „obligatoriu” prin lege, amalgamarea localităților va continua să fie amânată în numele „consultării publice”, dar, în realitate, din frică de costul politic. Iar Republica Moldova va rămâne, în continuare, o țară cu sate care abia supraviețuiesc, dar cu aproape 900 de primării care se prefac că administrează dezvoltare, când de fapt abia gestionează consumul de hârtie.
