Extinderea irigațiilor în Republica Moldova rămâne una dintre cele mai grele și mai costisitoare promisiuni ale statului, mai ales într-o țară în care seceta lovește tot mai des, iar agricultura încă depinde masiv de ploaie. Calculele oficiale sunt reci și neiertătoare: la un cost mediu estimat de aproximativ 3.000 de euro pe hectar, irigarea celor 1,5 milioane de hectare de teren arabil ar însemna peste 4,5 miliarde de euro – o sumă pe care chiar autoritățile o admit ca fiind nerealistă pentru bugetul țării. Practic, visul „irigăm tot” este bun pentru strategii și PowerPoint-uri, dar imposibil de finanțat în condițiile actuale.
În prezent, Republica Moldova reușește să irige efectiv în jur de 27.000 de hectare – o suprafață infimă raportată la potențialul agricol și de aproape zece ori mai mică decât în perioada sovietică, atunci când sistemele de irigare erau parte dintr-un model agricol centralizat, cu altă scară de investiții. Multe dintre vechile sisteme au fost lăsate în paragină, distruse sau furate bucată cu bucată, iar reconstrucția lor presupune nu doar bani, ci și reconfigurarea completă a modului în care fermierii se organizează, negociază și investesc. Între timp, câmpurile rămân dependente de „norocul” meteorologic.
Autoritățile mizează acum pe câteva proiecte mari, realizate cu sprijinul partenerilor externi, care ar urma să înceapă să dea rezultate abia din 2027. Vorbim despre reabilitarea unor sisteme existente, modernizarea infrastructurii de pompare, construcția de rezervoare și implementarea unor tehnologii mai eficiente de distribuție a apei. Însă ritmul este lent, iar decalajul dintre ceea ce se promite și ceea ce există în teren rămâne uriaș. Până ajung primele sisteme modernizate să funcționeze la capacitate, mulți fermieri încă privesc spre cer, nu spre hidranți.
Guvernul vorbește, în termeni concreți, despre un obiectiv de aproximativ 50.000 de hectare irigate în următorii ani – adică sub 3% din suprafața agricolă a țării. Din punct de vedere politic, cifra arată bine într-un comunicat. Din punct de vedere agricol, însă, ridică întrebări incomode: cât de mult poate un asemenea nivel de acoperire să protejeze efectiv sectorul de secetele tot mai frecvente? Pentru câțiva producători mari, irigațiile vor însemna stabilitate și recolte sigure. Pentru restul, riscul va rămâne același: un an bun sau rău decis de cantitatea de ploaie, nu de infrastructură.
La costurile actuale și la capacitatea de investiție a statului, devine clar că Moldova nu va putea iriga „tot”, nici acum, nici în viitorul apropiat. De aici apare și discuția pe care autoritățile o amână adesea: prioritizarea. Ce zone se irigă primele? Ce culturi sunt favorizate? Cum sunt aleși beneficiarii – după criterii economice, după mărimea fermelor, după accesul la proiecte sau după alte interese? Fără criterii transparente și strategii clare, riscul este ca banii puțini disponibili să fie îngropați în proiecte scumpe, dar prost gestionate, care nu schimbă fundamental situația la scară națională.
Pe fundalul crizei climatice, fragilitatea actuală a sistemului de irigații transformă agricultura într-o loterie cu mize uriașe. Fiecare an de secetă adâncește pierderile fermierilor, lovește în exporturi, crește presiunea pe prețurile alimentelor și împinge statul să inventeze noi scheme de compensații. Fără o strategie realistă, susținută financiar și tehnic pe termen lung, irigațiile riscă să rămână exact ce sunt de ani de zile: o promisiune repetată în campanii și în programe de guvernare, dar trăită, în realitate, doar pe câteva mii de hectare norocoase.
