Tot mai multe cupluri din Republica Moldova ajung la divorț, iar cifrele din ultimii ani confirmă un fenomen care nu mai poate fi ignorat. După o perioadă în care statisticile au scăzut în timpul pandemiei – când mulți au amânat deciziile majore sau nu au avut acces la instanțe și servicii – numărul despărțirilor a revenit pe un trend ascendent. Doar în primul trimestru al acestui an au fost înregistrate peste 4.600 de divorțuri, semn că tot mai multe familii se destramă, iar în mijloc rămân copiii, care rareori sunt întrebați cum se simt cu adevărat.
Psihologii atrag atenția că, dincolo de acte și hotărâri judecătorești, divorțul este o ruptură emoțională profundă pentru un copil, indiferent de vârstă. Mulți dintre ei, mai ales cei mai mici, își construiesc propriile explicații: „poate am fost prea obraznic”, „poate am făcut ceva greșit”, „dacă eram mai bun, nu se despărțeau”. Acest sentiment de vină este extrem de periculos, pentru că nu este corectat de nimeni dacă adulții sunt prea ocupați cu conflictul, cu avocații sau cu împărțirea bunurilor. Copilul rămâne singur cu concluzia că el este problema.
Specialiștii spun că un divorț nu traumatizează automat copilul, dar modul în care adulții gestionează despărțirea poate lăsa urme pe termen lung. Certurile permanente, discuțiile purtate de față cu copilul, acuzațiile reciproce, transformarea minorului în „mesager” sau „aliat” împotriva celuilalt părinte sunt forme de violență emoțională, chiar dacă nu sunt recunoscute ca atare. Când un părinte își folosește copilul ca armă sau martor, acesta nu mai are voie să fie copil – devine, peste noapte, judecător, confesor sau negociator, roluri pentru care nu este pregătit.
Psihologii subliniază că, într-o despărțire, copilul are nevoie în primul rând de siguranță emoțională: să i se explice, pe înțelesul lui, că divorțul este o decizie între adulți, nu o consecință a comportamentului lui; să audă clar că ambii părinți îl iubesc și că relația lui cu fiecare dintre ei va continua. Comunicarea sinceră, adaptată vârstei, este esențială pentru a preveni scenariile fanteziste și autoînvinovățirea. Un copil care nu primește explicații își va imagina singur cauze și va umple tăcerile cu frici.
Atunci când tensiunile sunt foarte mari sau părinții nu reușesc să gestioneze propriile emoții, intervenția unui psiholog nu este un moft, ci o necesitate. Un specialist poate ajuta părinții să găsească un mod mai sănătos de a comunica, să stabilească reguli clare pentru copil și să îl ajute să-și exprime emoțiile – frică, furie, tristețe, confuzie – fără a fi judecat sau pus la mijloc. Fără acest sprijin, riscul este ca trauma să se transforme, în timp, în anxietate, probleme de încredere, dificultăți relaționale și rezultate mai slabe la școală.
Mesajul psihologilor este ferm: divorțul poate fi, uneori, cea mai bună soluție pentru doi adulți care nu mai pot trăi împreună, dar nu trebuie să devină o condamnare pe viață pentru copil. Responsabilitatea părinților nu se încheie odată cu semnarea actelor, ci se transformă. Chiar și separați, ei rămân echipa care decide dacă acest copil va ieși din experiență rănit și plin de vină sau, dimpotrivă, cu sentimentul că este iubit, ascultat și în siguranță.
