În Moldova, statul se preface că are grijă de deșeurile agricole, dar câmpurile, șanțurile și malurile râurilor spun altceva. În fiecare an ajung pe piață peste 600 de tone de ambalaje de pesticide, iar doar o mică parte este colectată și gestionată corect. Restul se pierde în peisaj: se ard la marginea satului, se aruncă în gropi improvizate sau rămân uitate prin hambare și magazii, cu tot cu reziduuri toxice. Oficial, există reguli și obligații. Neoficial, ele rămân, cel mai des, pe hârtie.
Într-o țară care trăiește din agricultură, un sistem național clar de colectare ar trebui să fie o normalitate: puncte de predare în fiecare raion, contracte stabile de transport, centre de reciclare sau de neutralizare, proceduri simple pentru fermieri. În realitate, însă, asemenea infrastructură lipsește sau funcționează fragmentat, iar responsabilitatea este pasată dintr-un sertar birocratic în altul. Ambalajele periculoase devin, practic, problema „nimănui”, lăsată la latitudinea fiecărui gospodar în parte.
Fermierii responsabili încearcă să compenseze vidul de stat: spală și sortează ambalajele, le țin separat de restul deșeurilor, caută singuri companii care le preiau, transformă gunoiul de grajd și resturile vegetale în îngrășământ pentru a reduce impactul asupra solului. Pentru ei, regulile nu sunt doar o obligație, ci o chestiune de bun-simț și de respect față de pământul din care trăiesc. Problema este că, fără un sistem coerent în spate, efortul lor rămâne izolat și, adesea, costisitor.
La polul opus sunt cei care se descurcă „după vechiul stil”: ard pungi și bidoane de pesticide direct pe câmp sau le aruncă în șanțuri și liziere. Fumul și particulele toxice ajung în aerul pe care îl respiră toți, iar chimicalele spălate de ploi intră în sol și în apă. Rezultatul nu se vede doar în peisajul murdărit, ci și în sănătatea oamenilor, în calitatea apei din fântâni și în degradarea terenurilor agricole, pe termen lung.
În loc de controale ferme, amenzi aplicate și termene clare pentru implementarea unui sistem funcțional, autoritățile anunță periodic „strategii”, „foi de parcurs” și campanii de informare. Se organizează evenimente, se prezintă proiecte și se fac poze la seminare, dar între slide-urile colorate și câmpul plin de ambalaje arse rămâne un gol imens. Fără un mecanism obligatoriu, bine finanțat și urmărit pas cu pas, discursul despre „gestionarea deșeurilor periculoase” rămâne un exercițiu de imagine.
Inițiativa individuală ține, încă o dată, loc de stat. Oricât de corecți ar fi câțiva fermieri, fără infrastructură, controale reale și reguli aplicate uniform, poluarea rămâne regula, nu excepția. Ambalajele de pesticide nu dispar doar pentru că dispar din câmpul vizual: ele se transformă în probleme de sănătate, în sol otrăvit și în ape contaminate, plătite de toată lumea, nu doar de cei care au ales scurtătura responsabilității.
