Violența în familie rămâne una dintre cele mai dureroase, dar tăcute realități ale Republicii Moldova, iar specialiștii spun că problema nu este doar fizică, ci profund psihologică. Agresorul nu începe cu lovituri, ci cu control, izolare și manipulare emoțională. Îi spune victimei ce să poarte, cu cine să vorbească, îi verifică telefonul, îi monitorizează banii și îi rupe legăturile cu prietenii și familia. Începe astfel un proces lent, dar sigur, de destructurare a încrederii în sine, prin care victima ajunge să creadă că „nu poate fără el”.
Abia după ce controlul devine obișnuit, apare dependența economică: femeia nu mai are acces la bani, nu lucrează sau este amenințată că își pierde copiii dacă pleacă. Este momentul în care agresorul simte că deține puterea și transformă dominarea psihologică în violență fizică, care crește în intensitate. Psihologii spun că, în această fază, victima poate ajunge să își apere agresorul, să ascundă urmele, să refuze ajutorul și chiar să creadă că vina îi aparține. Este ceea ce specialiștii numesc „normalizarea abuzului”.
Multe femei nu pleacă nu pentru că nu văd violența, ci pentru că se simt prinse într-o capcană emoțională și financiară. Sunt speriate de reacția comunității, se tem că își vor pierde copiii, nu au unde să se ducă, iar ajutorul statului este adesea lent sau împovărat de proceduri birocratice. În plus, agresorii știu să poarte două fețe: una pentru stradă și rude, cealaltă pentru ușa închisă. De aceea, chiar și când semnele sunt vizibile, sprijinul real întârzie.
Psihologii descriu și un mecanism dur: ciclul violenței, care începe cu perioada de „lună de miere”, când agresorul își cere iertare, promite schimbare, devine afectuos. Urmează o fază de calm aparent, apoi tensiune, iritare și, în final, explozie – abuzul fizic sau verbal. După violență, ciclul o ia de la capăt, iar femeia speră iar că „o să fie bine”. Cu fiecare repetare, legătura emoțională devine mai toxică, iar ieșirea – mai grea.
Terapeuții spun că vindecarea unei victime durează cel puțin un an, uneori chiar mai mult, pentru că reconstruirea stimei de sine, a încrederii și a libertății interioare nu este un proces rapid, nici liniar. Este nevoie de consiliere psihologică, protecție, sprijin economic, locuință sigură și, foarte important, comunități care nu întorc privirea. Fără implicare, victimele rămân invizibile.
Campania „Moldova fără violență”, marcând cele 16 zile de activism împotriva violenței în bază de gen, încearcă să spargă tăcerea, dar specialiștii atrag atenția că schimbarea nu vine din sloganuri, ci din intervenții reale, sprijin constant și legi aplicate, nu doar scrise.
