Acum trei decenii, Moldova și Lituania ieșeau împreună din Uniunea Sovietică. Aveau drumuri grele în față, dar aceleași puncte de plecare. Trei decenii mai târziu, Lituania circulă cu trenuri rapide, cu bilete digitale și infrastructură modernă. Moldova? Încă mai așteaptă trenul schimbării, pe peroane pustii, în gări care au devenit ruine.
Un exemplu: gara din Căușeni, închisă de peste 20 de ani. Nicio cursă, nicio investiție, nicio strategie. Acolo unde altădată era forfotă, azi e tăcere și praf. Iar la nivel național, sistemul feroviar a devenit un monument al nepăsării: șine ruginite, trenuri vechi, călători din ce în ce mai puțini și zero interes din partea autorităților.
Între timp, în Lituania, lucrurile s-au schimbat radical. Compania de stat a fost reformată, digitalizată, conectată la rețeaua europeană de transport. A devenit profitabilă și a atras investiții de miliarde. Lituanienii nu doar călătoresc rapid, dar și câștigă din transportul internațional. Moldova? Încă mai repară locomotive din epoca Brejnev cu șurubelnița și sârmă.
Reformele în transportul feroviar au fost amânate, ignorate, sau făcute de ochii lumii. În loc de viziune, am avut promisiuni goale. În loc de investiții, am avut scandaluri și directori numiți politic. Fiecare guvern a promis modernizare, dar niciunul n-a avut curajul să miște serios ceva. În tot acest timp, timpul a trecut. Trenul a plecat.
Astăzi, calea ferată din Moldova nu mai este nici cale, nici ferată. Este un simbol al rămânerii în urmă. Iar moldovenii, în loc să urce în trenul viitorului, stau în gară și se uită la pozele alb-negru cu ce-a fost odată. Diferența între noi și Lituania nu mai este doar una de infrastructură, ci de mentalitate și acțiune.
Poate n-ar strica, din când în când, ca politicienii noștri să urce într-un tren lituanian. Poate atunci ar înțelege cum arată o țară care a știut să se urce în viteză pe linia modernizării. Până atunci, noi rămânem cu nostalgii, cu peroane goale și cu aceeași întrebare în gând: de ce alții pot, iar noi nu?
