Mai sunt două luni până la alegerile din 28 septembrie, dar atmosfera generală este de oboseală politică. După ani de scandaluri, rotații, dezamăgiri și crize, o parte din populație privește scrutinul ca pe o altă zi pierdută în calendar. Mulți spun deschis că nu mai cred în promisiuni, iar încrederea în politicieni este la un minim istoric.
Pe de altă parte, rămâne și o categorie de cetățeni care continuă să spere. Unii, din convingere civică, alții, din dorința de stabilitate și progres. Ei spun că alegerile sunt un drept, nu o obligație, și că singura șansă de a schimba lucrurile este prin vot. Dar chiar și printre cei motivați, se simte frustrarea față de oferta politică.
În sate și orașe, confuzia e evidentă. Mulți cetățeni nu știu exact ce se votează, ce presupune referendumul sau cine sunt actorii principali ai campaniei. Campaniile de informare sunt slabe sau întârziate, iar scena politică este sufocată de zgomot, nu de claritate. Alegerile par mai degrabă o competiție între etichete, nu între idei.
În același timp, frica rămâne un factor cheie. Unii alegători spun că se tem ca Moldova să nu se abată de la drumul european. Prezența tot mai vizibilă a partidelor pro-ruse și a blocurilor electorale care flutură promisiuni de gaz ieftin și neutralitate „strategică” reaprinde temeri legate de influența Kremlinului și de o posibilă reorientare geopolitică.
Miza acestor alegeri este clară, chiar dacă mulți o ignoră: direcția Republicii Moldova pentru următorii ani. Europa sau Estul, reforme sau stagnare, consolidare democratică sau haos politic. Dar între idealuri și realitate stă un popor epuizat de tranziție, pentru care votul a devenit mai degrabă un exercițiu de lehamite decât de speranță.
Pe 28 septembrie, Moldova votează. Întrebarea nu e doar cu cine, ci pentru ce. Și dacă mai are cineva energie să creadă că ceva se poate schimba cu adevărat.
