„Astăzi suntem cu 142 mai puțini decât ieri.” Cu acest început dur, dar lucid, Vasile Costiuc readuce în atenție un adevăr care ar trebui să zguduie orice conștiință: un popor dispare nu doar geografic, ci și moral, atunci când renunță la luptă.
Declinul nu mai e o statistică. E o tăcere apăsătoare. În fiecare zi, câteva zeci de oameni aleg plecarea sau sunt pierduți pentru totdeauna. În fiecare lună, câteva sate dispar – nu prin războaie sau catastrofe, ci prin abandon. Ceea ce altădată era un fenomen de migrație, azi este o formă de extincție administrativă, girată de complicitatea celor care ar fi trebuit să construiască viitorul.
Costiuc nu se joacă cu vorbe mari. El pune degetul pe rană: „Aceasta nu este o criză. Este topirea lentă a unei identități.” Un diagnostic rece, dar corect. În fața acestui proces ireversibil, cea mai gravă complicitate este tăcerea. Pentru că un popor nu moare atunci când este înfrânt, ci atunci când încetează să-și pună întrebări.
Dincolo de orice partid sau doctrină, Vasile Costiuc propune un nou tip de responsabilitate publică – una care pornește de la demografie, dar se oprește în inimile celor care au uitat să mai spere. Nu este o platformă electorală. Este un strigăt de trezire.
Fără repornirea sentimentului de apartenență, fără reconstrucția demnității, nicio strategie economică nu poate opri dezastrul. „Fie ne trezim, fie devenim un subiect de studiu în arhivele ONU: la rubrica ‘popoare dispărute prin incompetență și nepăsare’.”
