Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria a fost constituit la 7 februarie 1869 la Timişoara. La conducerea lui s-au aflat fraţii Alexandru şi Anton Mocioni, apoi Vincenţiu Babeş. După mai bine de 12 ani de funcţionare, la conferinţa naţională de la Sibiu din 12 – 14 mai 1881, partidul bănăţean a fuzionat cu Partidul Naţional al Românilor din Transilvania (înfiinţat la scurt timp după partidul bănăţenilor, la 7-8 martie 1869) pentru a forma Partidul Naţional Român din Transilvania.
Programul partidului susţinea apărarea principiilor de libertate şi democraţie, lupta împotriva legilor nedrepte ale compromisului dualist, sprijinirea acţiunii pentru autonomia Transilvaniei. Se remarcă faptul că preocupările bănăţenilor nu se rezumau doar la chestiunile locale ci şi asupra tuturor românilor din Imperiul Habsburgic.
După acordul dualist austro-ungar din 1867, a fost promulgată legea naţionalităţilor, care a deschis calea pentru românii bănăţeni să se organizeze politic. La conferinţa de la Timişoara din 26 ianuarie/2 februarie 1869, s-a decis înfiinţarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria, avându-l în frunte pe Alexandru Mocioni. Partidul s-a constituit legal 5 zile mai târziu, la 7 februarie.
Cine a fost Alexandru Mocioni
Alexandru Mocioni (Alexandru de Mocioni sau Alexandru Mocsonyi, în forma maghiarizată) (n. 4 noiembrie 1841 la Budapesta – d. 1 aprilie 1909 la Birchiș, Arad) a fost un om politic român, deputat în mai multe legislaturi în Camera Ungară a Parlamentul de la Budapesta, unde a intrat pentru prima dată la vârsta de 24 de ani. A propus și a sprijinit înființarea unui Partid Național al românilor din Banat și Crișana, al cărui președinte a fost timp de patru luni; a militat pentru drepturile românilor din Banat și din Transilvania.
Familia sa macedo-română, a mocioneștilor, este originară din provincia Aspropotam a Tesaliei, numele ei inițial fiind, se pare, Muciu sau Muceană, Mocioni fiind forma românească a numelui.
În Parlamentul maghiar a prezentat numeroase proiecte de lege iar discursurile sale l-au făcut unul dintre cei mai faimoși, dar și cei mai redutabili adversari politici. Proiectele sale de lege au vizat direct protejarea prin lege a drepturilor națiunilor conlocuitoare din Ungaria Mare, cu accent pe protejarea drepturilor românilor. A fost ales în mai multe rânduri deputat, prima oară în 1865 din partea circumscripției Rittberg (Torac), apoi, în 28 februarie 1869, din partea circunmscripției Lugoj, iar în 24 iunie 1872 din partea circumscripției Radna. Crezul său politic era cooperarea dintre națiuni și combaterea poziției partidelor care se opuneau recunoașterii drepturilor celorlalte națiuni. Discursul său se baza pe materiale documentare din Belgia și Elveția, adunate cu ocazia susținerii doctoratului în științe juridice. Ziarul Hon din 3 iulie 1870, apreciind stilul discursului său, îl numește „atletul libertății”. A renunțat la mandat și s-a retras din Parlament în 18 aprilie 1874 deoarece în acea legislatură nu s-a mai permis discutarea chestiunii naționalităților, iar intervenția reprezentanților națiunilor nemaghiare n-a mai fost admisă.
Printre altele, a prezentat în 1872 primul proiect de lege pentru înființarea unui teatru românesc dar și petiția tinerilor români pentru a dezbate proiectul de lege privind înființarea unei universități în limba română, la Cluj.
