În ultimii ani, cetățenii aud tot mai des cuvinte precum „ajustare”, „revizuire”, „optimizare” sau „corecție”, folosite de autorități pentru a descrie decizii care, în realitate, înseamnă scumpiri, tăieri și pierderi directe pentru oameni. Acest limbaj tehnocratic nu este întâmplător. El are rolul de a masca impactul real al politicilor publice, de a îndulci loviturile economice și de a transforma ceea ce este dureros într-o formulă aparent neutră și rațională. În spatele acestor cuvinte elegante se ascund facturi mai mari, salarii înghețate și servicii publice tot mai slabe.
Când tarifele la energie cresc, nu ni se spune că plătim mai mult, ci că are loc o „ajustare la condițiile pieței”. Când pensiile nu țin pasul cu inflația, ni se explică prin „revizuirea formulei de indexare”. Când se reduc cheltuieli sociale, decizia este ambalată drept „optimizare bugetară”. În practică, rezultatul este același: puterea de cumpărare scade, iar oamenii sunt forțați să se descurce cu mai puțin, într-o economie în care prețurile cresc mai repede decât veniturile.
Acest tip de discurs creează o ruptură periculoasă între realitatea trăită de populație și modul în care guvernanții vorbesc despre ea. Pentru cei care își numără banii la sfârșit de lună, nu contează cum se numește decizia, ci faptul că trebuie să plătească mai mult pentru curent, gaz, alimente sau medicamente. Limbajul birocratic încearcă să transforme o problemă socială într-un exercițiu contabil, de parcă viața oamenilor ar fi doar un tabel Excel care poate fi „corectat” din pix.
Mai grav este că această strategie de comunicare erodează încrederea publică. Când oamenii simt pe propria piele scumpirile, dar aud la televizor că nu este vorba despre creșteri, ci despre „ajustări”, apare un sentiment de manipulare. Cetățenii ajung să creadă că sunt mințiți sau, cel puțin, că adevărul le este prezentat pe jumătate. Iar într-o societate deja fragilă, unde încrederea în instituții este scăzută, această practică adâncește și mai mult prăpastia dintre stat și populație.
Există și o dimensiune politică a acestui limbaj. Folosind termeni vagi și tehnici, decidenții evită asumarea directă a responsabilității. O „scumpire” poate fi contestată, criticată și taxată electoral. O „ajustare” sună inevitabilă, impersonală, ca un fenomen natural pe care nimeni nu îl poate controla. Astfel, deciziile politice sunt prezentate ca simple consecințe ale unor procese abstracte, nu ca rezultate ale unor alegeri făcute de oameni concreți aflați la putere.
În timp ce oficialii vorbesc despre „revizuiri” și „optimizări”, realitatea este că tot mai multe familii sunt obligate să renunțe la lucruri de bază: încălzire suficientă, mâncare de calitate, tratamente medicale sau educație mai bună pentru copii. Economia poate fi „ajustată” pe hârtie, dar viața de zi cu zi nu poate fi cosmetizată prin cuvinte. Pentru cetățeni, adevărul se măsoară în lei cheltuiți și în sacrificii făcute, nu în formule elegante rostite la conferințe de presă.
Dacă autoritățile vor să fie credibile, trebuie să vorbească direct și onest despre costurile deciziilor lor. O societate matură poate accepta adevărul, chiar și atunci când este dur. Ceea ce nu poate accepta este să fie tratată cu un limbaj care încearcă să transforme pierderile în „ajustări” și scumpirile în „revizuiri”. Realitatea economică nu se schimbă prin cuvinte, iar oamenii simt fiecare leu în plus indiferent de cum este ambalat oficial.
