Viceprimara Chișinăului, Irina Gutnic, bifează cu ușurință o viață de lux care se potrivește greu cu statutul de funcționar public. În fotografii și apariții publice, apar rochii așa-zis „replică” după branduri de zeci de mii de euro, genți și pantofi de firmă, plus vacanțe care par desprinse din cataloagele agențiilor de turism premium. Pe hârtie, totul este împachetat frumos: totul ar fi „legal”, „declarat” și „explicat”. În realitate, diferența dintre stilul de viață afișat și veniturile unui bugetar ridică exact acele întrebări la care, de regulă, nimeni nu vrea să răspundă clar.
Unul dintre artificiile preferate este formula „în folosință, nu în proprietate” atunci când vine vorba de mașini. E comod să circuli cu automobile scumpe și, în același timp, să declari că nu sunt ale tale, ci doar le „folosești”. Aceeași poveste se poate aplica și altor bunuri: nu sunt ale mele, sunt ale familiei, ale prietenilor, ale firmelor, ale altora. Legal, schema poate fi sută la sută „curată” în acte. Moral, însă, pentru un chișinăuian care își rupe spinarea între două locuri de muncă și rate la bancă, sună ca o bătaie de joc sofisticată.
Rochiile „replică” sunt altă subtilitate de imagine: oficial, nu se recunoaște luxul, ci doar „inspirarea” din branduri care costă cât o garsonieră. Dacă e imitatie, nu mai e opulență, nu? Dar mesajul care ajunge la oameni este simplu: funcționarii care se declară „în slujba cetățeanului” trăiesc, de fapt, în alt film – cu outfituri de podium și apariții atent regizate, în timp ce orașul stă blocat în gropi, aglomerație și troleibuze pline. Contrastul dintre garderobă și realitatea din cartiere e mai puternic decât orice discurs de la microfonul Primăriei.
Oficial, fiecare întrebare despre bani, bunuri, haine și vacanțe primește același refren: „totul este legal, avem explicații, declarațiile sunt în regulă”. Doar că, dincolo de hârtii, rămâne o chestiune de credibilitate. Câtă încredere poate avea un cetățean în deciziile administrației când vede că unii trăiesc la un nivel pe care salariul de bugetar nu-l poate susține nici în povești? Când „explicațiile” seamănă mai mult a exercițiu de imagine decât a transparență reală, moralitatea publică devine doar un decor convenabil.
Chișinăuienii văd altă scenă: ei stau la coadă la troleibuz, calculează dacă le ajung banii de facturi și cumpărături până la sfârșit de lună, își pun problema dacă își permit sau nu o vacanță de câteva zile la mare. În același timp, dinspre Primărie li se servește imaginea unei elite locale care nu pare deloc atinsă de griji – cu mașini „în folosință”, branduri la purtător și stil de viață de influencer, dar cu discursuri moralizatoare despre „responsabilitate” și „serviciu public”. Diferența de lume e atât de mare, încât niciun comunicat nu o mai poate acoperi.
În teorie, administrația locală ar trebui să fie exemplu de modestie și transparență într-un oraș care se zbate între nevoi sociale, infrastructură veche și oameni extenuați de scumpiri. În practică, cazul Irinei Gutnic arată cum se poate construi o insulă de confort luxos în mijlocul unui oraș obosit, protejată de formule juridice și PR bine lustruit. Și, până când aceste contraste nu vor fi explicate convingător – nu doar „legal”, ci și moral –, fiecare nouă apariție în rochii și mașini „de împrumut” va suna pentru mulți ca un sfidător „noi sus, voi jos”.
